Înainte de a spune mai multe despre mine și de a clarifica situațiile în care nu ar trebui să mă contactezi pentru servicii de psihoterapie (mai jos pe această pagină), vreau să clarificăm pentru început câteva aspecte.
Procesul de terapie începe cu o fază de explorare, iar prima ședință are rolul de a înțelege ce te aduce aici, ce se întâmplă în viața ta în prezent și ce ai avea nevoie să se schimbe. Nu este nevoie să vii cu un discurs pregătit, cu o explicație completă sau cu obiective formulate perfect. Poți începe de unde îți este cel mai la îndemână: cu o situație concretă, o stare care se repetă, o dificultate pe care nu o mai poți ignora sau chiar cu senzația că nu știi exact de unde să începi. În această etapă, vom clarifica împreună contextul, istoricul relevant, felul în care se manifestă problema și modul în care ai încercat până acum să îi faci față.
Prima ședință este și un spațiu în care poți aduce întrebările, îngrijorările sau ideile pe care le ai despre terapie. Poate te întrebi cât va dura, dacă problema ta este „potrivită” pentru terapie, dacă va trebui să vorbești despre lucruri pentru care nu ești pregătit/ă sau dacă terapeutul îți va spune ce decizii să iei. Aceste preocupări sunt firești și pot fi discutate deschis. Începutul procesului nu înseamnă să intri direct în cele mai dureroase teme, ci să construim treptat un cadru de lucru suficient de clar și de sigur încât să putem înțelege ce se întâmplă cu tine, fără presiune, fără grabă și fără presupunerea că trebuie să știi deja toate răspunsurile.
TU DE CE CAUȚI UN PSIHOLOG?
În limbajul cotidian, termenul „terapie” este folosit generic pentru orice formă de ajutor psihologic, însă în practica clinică există o diferențiere clară și necesară între psihoterapie și consiliere psihologică. Consilierea psihologică vizează, în principal, dificultăți punctuale, situaționale sau de adaptare (decizii, crize de viață, stres, conflicte circumscrise), având un caracter mai suportiv, orientat pe prezent și pe clarificare.
Psihoterapia, în schimb, presupune o intervenție structurată, aprofundată și de durată, care urmărește modificarea mecanismelor psihologice disfuncționale, a patternurilor relaționale rigide și a schemelor de funcționare de bază, fiind indicată în prezența simptomatologiei clinice, a suferinței recurente sau a problemelor de personalitate. Diferența nu este una de „importanță”, ci de nivel de profunzime, obiective și responsabilitate clinică, motiv pentru care delimitarea corectă este esențială pentru eficiența intervenției.
De la om, la terapeut
Sunt psiholog și psihoterapeut acreditat, iar parcursul meu profesional s-a construit treptat – la intersecția dintre formarea academică (studii universitare și postuniversitare), practica clinică (atât în cabinetul individual, cât și în medii clinice private) și interesul constant pentru felul în care oamenii își înțeleg emoțiile, relațiile și propriile tipare de funcționare. Desi psihologia nu a fost niciodată răspunsul meu la întrebarea “ce vrei să fii când vei fi mare?”, am ales acest domeniu ca și profesie; cu recunoștință pot spune acum ca a devenit, în timp, profesia ideală.
Formarea mea de bază este în psihoterapie cognitiv-comportamentală, abordare care continuă să ofere structura principală a modului în care lucrez. În timp, am completat această bază prin cursuri de formare profesională continuă și prin explorarea unor intervenții care aduc mai multă profunzime în lucrul cu emoțiile, relațiile, reglarea interioară și flexibilitatea psihologică. Astfel, în practica mea integrez elemente din terapiile cognitiv-comportamentale contemporane, din DBT, ACT, EFT și intervenții bazate pe mindfulness, în funcție de nevoile persoanei din fața mea.
În prezent, îmi desfășor activitatea în cabinet si online, unde ofer servicii de psihoterapie individuală pentru adulți și adolescenți. Practica mea este susținută de formare continuă, colaborări profesionale (Parentool și RingDoc) și apartenența la structuri relevante din domeniul psihologiei și psihoterapiei (CPR – Colegiul Psihologilor din România, APCCR – Asociația de Psihoterapii Cognitive și Comportamentale din România). Pentru mine, acestea nu sunt doar repere administrative, ci parte din responsabilitatea de a lucra informat, etic și actualizat. Pentru a verifica atestatele de liberă practică în baza cărora activez, poți utiliza platforma verificapsiholog.ro , introducând codul meu personal 25497, înregistrat în registrul unic al psihologilor cu drept de liberă practică.
Prin felul în care lucrez, ședințele de psihoterapie păstrează un echilibru între structură și flexibilitate. Consider important să înțelegem problema cu claritate, să avem o direcție de lucru și să folosim intervenții potrivite, dar fără să pierdem din vedere complexitatea persoanei. Dincolo de simptome, fiecare om vine cu o istorie, cu strategii de adaptare, cu vulnerabilități, resurse și nevoi care merită înțelese în context.
Se vorbește mult despre ce poate face experiența terapiei mai ușor la început: un cadru cald, lipsa judecății, sprijinul adaptat nevoilor tale, sentimentul că ești ascultat/ă. Toate acestea contează. Dar se vorbește mult mai puțin despre ce poate fi, de fapt, dificil în terapie: momentele în care începi să vezi mai clar propriile tipare, să recunoști lucruri pe care le-ai evitat sau să intri în contact cu emoții pe care ai încercat mult timp să le ții la distanță.
Lucrez cel mai bine cu persoane care își doresc mai mult decât alinare temporară: persoane care vor să înțeleagă ce se repetă, ce le blochează și ce ar putea construi diferit. Nu este nevoie să vii în terapie cu toate răspunsurile sau cu o direcție perfect clară. Este suficient să existe o parte din tine care simte că ceva trebuie privit mai atent și că schimbarea, chiar dacă încă pare neclară sau dificilă, merită explorată.
Cabinetul nu este doar locul în care ești ascultat/ă, ci și locul în care începi să vezi ce rol ai în propriile tipare. Nu într-un sens acuzator, ci într-un sens matur. Uneori, asta înseamnă să privești și spre zone mai incomode: felul în care eviți, controlezi, repeți, te retragi, cauți validare sau alegi familiarul chiar și atunci când nu îți mai face bine. Nu pentru a găsi vinovați, ci pentru a recupera partea de libertate pe care o ai în propria viață.
Uneori ajungi în terapie știind că ceva ar trebui să se schimbe, dar fără să simți cu adevărat că ești pregătit/ă să renunți la acel mod de a funcționa. Poate o relație te consumă, dar îți oferă și familiaritate. Poate un comportament îți face rău, dar îți aduce control pe termen scurt. Poate îți dorești liniște, dar o parte din tine nu știe cine ar fi fără tensiunea cu care s-a obișnuit. În terapie, această ambivalență nu este tratată ca lipsă de voință, ci ca o informație importantă despre ce anume protejezi, ce pierdere anticipezi și ce înseamnă, de fapt, schimbarea pentru tine.
Uneori, dificultatea nu este că nu știi ce simți. Dificultatea este că ceea ce simți te obligă să recunoști lucruri pe care ai preferat să le eviți sau ignori: că o relație te rănește, că o alegere nu te mai reprezintă, că ai obosit să fii mereu disponibil/ă sau că ai construit o viață funcțională, dar nu neapărat vie sau plină de sens. Terapia creează un cadru în care aceste adevăruri pot fi privite treptat, fără brutalitate, dar și fără să continui să te minți singur/ă.
Un mit foarte folosit în marketingul serviciilor de sănătate mentală este ideea că scopul suprem al terapiei este liniștea, echilibrul și pacea interioară. Din punctul meu de vedere, însă, nu ar trebui să cauți să ajungi într-o stare permanentă de calm, control sau claritate; pentru că viața nu funcționează așa. Scopul este să poți rămâne în contact cu tine și atunci când apar anxietatea, furia, tristețea, frică sau îndoiala. Să nu mai fii condus/ă automat de ele. Să nu mai transformi fiecare emoție dificilă într-o urgență, fiecare conflict într-o amenințare și fiecare greșeală într-o confirmare că nu ești suficient.”
Uneori, terapia nu îți dă răspunsuri, ci îți schimbă întrebările. Din această cauză, nu se simte întotdeauna confortabilă – deși recunoaștem cât e de necesară. În căutarea de sens, încercăm să trecem de la “cum scap de starea asta?”, la “ce încearcă această stare să îmi arate?”. Sau de la “de ce nu pot să mă schimb?”, la “ce parte din mine are motive să se teamă de schimbare?”.
Nu în ultimul rând, cred că nu toate lucrurile trebuie rezolvate ca să poți trăi mai bine. Unele lucruri nu se rezolvă repede. Unele pierderi rămân parte din tine. Unele relații nu devin simple. Unele vulnerabilități nu dispar complet. Dar poți învăța să nu îți mai organizezi întreaga viață în jurul lor. Poți învăța să trăiești mai larg decât problema pe care o ai. Uneori, schimbarea nu înseamnă că totul dispare, ci că tu devii mai capabil/ă să rămâi prezent/ă, conectat/ă și liber/ă, în ciuda lucrurilor care încă dor.